Blazon

Blazon

marți, 26 octombrie 2010

Succesiunile şi filiaţiile Monseniorului Vladimir Radu Sauciuc, primat al Bisericii Ortodoxe Gnostice, Rozicruciene şi Apostolice

Succesiunea Jacobită din Antiohia
127) Mar Ignatius Peter III, 1872.
(128) Mar Paul Athanasius (Kadavil Kooran) consacrat în 1877 de Mar Ignatius Peter III ca Episcop Syriaco-Antiohian de Kottayam şi Mitropolit de Malabar (India).
(129) Mar Julius I (Antonio Francis Xavier Alvares) consacrat în 1889 de Mar Athanasius, sub autoritatea Patriarhului Ignatius Petru III, ca arhiepiscop al Ritului Latin Independent al Bisericii Catolice din Ceylon, Goa şi India.
(130) Joseph René Vilatte a fost consacrat pe 25 mai 1892 la Colombo în Ceylon, în Catedrala Notre Dame de la Bonne Mort de către Mar Julius I. Sub autoritatea unei Bule dată de Mar Ignatius Pierre III, în 29 decembrie 1891, el a fost desemnat ca arhiepiscop pentru America de Nord.
Succesiunea continuă astfel : (131) Paolo Miraglia, 6 mai 1900 ; (132) Jules Houssaye (Abatele Julio) 4 decembrie 1904 ; (133) François Giraud, 21 iunie 1911 ; (134) Jean Bricaud (Tau Jean II), 21 ianuarie 1913 ; (135) Victor Blanchard (Tau Targelius), 5 mai 1918 ; (136) Roger Menard (Tau Eon III), 7 ianuarie 1945 ; (137) Robert Ambelain (Tau Jean III), 10 iunie 1946 ; (138) Roger Deschamps (Tau Jean Rudiger), 31 mai 1959 ; (139) Armand G. Toussaint (Tau Raymond Panaghion), 1 iunie 1963 ; (140) Remi Boyer (Tau Pol Lysis), 1989 ; (141) Paul Sanda (Tau Sendivogius), 27 octombrie 2007 ; (142) Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael), 13 decembrie 2009.

Succesiunea Siriaco-Malabară
Mar Ignatius Petrus III – Mar Athanasius – Alvares (Mar Julius I) – Vilatte – Miraglia – Jules Houssaye – François Giraud – Jean Bricaud – Victor Blanchard – Roger Menard – Robert Ambelain – Roger Deschamps – Armand Toussaint – Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Succesiunea Siriaco-galicană
Alvares – Vilatte – Mgr.Paolo Miraglia – Mgr. Jules Houssaye (Abbé Julio) – Mgr. François Giraud – Mgr. Jean Bricaud (Tau Jean II) – Mgr. Victor Blanchard (Tau Targelius) – Mgr. Roger Menard (Tau Eon III) -Mgr. Robert Ambelain – Mgr. Roger Deschamps (Tau Jean Rudiger) – Mgr. Armand G. Toussaint (Tau Raymond) - Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Succesiunea Carmelită Vintrasiană
Eugène Vintras ; Marius Breton ; Jean Bricaud ; Victor Blanchard ; Roger Menard ; Robert Ambelain ; Roger Deschamps ; Armand Toussaint - Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Succesiunea Gnostică Albigensă
Jules Doinel – Fabre des Essarts & Gérard Encausse – Jean Bricaud -Victor Blanchard – Roger Menard – Robert Ambelain – Roger Deschamps – Armand Toussaint – Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Biserica Gnostică Apostolică
Jean Bricaud – Victor Blancard – Roger Menard – Robert Ambelain – Roger Deschamps – Armand Toussaint – Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Biserica Templieră Gnostică şi Ioanită
[Pe linia « Bisericii Constituţionale Franceze » care urcă până la Papa Benedict al XIII-lea.]
Benedictus PP XIII (1726) – De Polignac (1735) – De Grammont II (1744) – Von Baldenstein (1759) – De Montenach (1772) – Gobel (1791) – Lamourette (1791) – Royer (1800) – Bernard Raymond Fabre-Palaprat (29 iulie 1810) – Bernard Clément – Jean Bricaud – Victor Blanchard – Roger Menard – Robert Ambelain – Roger Deschamps – Armand Toussaint – Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Biserica Gnostică Rosicruciană şi Apostolică
Armand Toussaint – Remi Boyer (Tau Pol Lysis) - Paul Sanda (Tau Sendivogius) - Vladimir Radu Sauciuc (Tau Raphael).

Scurtă istorie a Bisericii Gnostice moderne şi contemporane (partea a 3-a)

Succesiunea Bisericii din Antiohia
« Aveţi o succesiune apostolică ? Derulaţi lista episcopilor voştri ! »
Tertullian – sec. III
După ce şi-a asumat Patriarhatul Bisericii Gnostice Universale, Bricaud a devenit prieten cu episcopul Louis-Marie-François Giraud (Mgr. François, mort în 1951), un fost călugăr a cărui filiaţie episcopală provenea de la Joseph René Vilatte (Mar Timotheos, 1854-1929). Vilatte era un parizian care emigrase în tinereţe în America. Era un om religios şi entuziast, care nu şi-a găsit satisfacţia în sânul structurilor Bisericii Catolice; aşa că, în America, a început să caute un mediu mai propice personalităţii şi ambiţiilor sale. A trecut din sectă în sectă, fiind mai târziu hirotonit preot în cadrul sectei schismatice a « Vechilor Catholici». A obţinut consacrarea episcopală în 1892 din mâinile episcopului Francisco-Xavier Alvarez (Mar Julius I), episcop al Bisericii siriene Jacobite Ortodoxe şi Mitropolit al Bisericii Catolice Independente din Ceylon, Goa şi Indii, care primise la rândul său consacrarea de la Ignatius Pierre III, « Petru cel Umil », Patriarh Iacobit Ortodox de Antiohia.
Vilatte l-a consacrat pe Paolo Miraglia-Gulotti în 1900; Gulotti l-a consacrat pe Jules Houssaye (sau Hussay, 1844-1912), Houssaye l-a consacrat pe Louis-Marie-François Giraud în 1911; iar Giraud l-a consacrat pe Jean Bricaud pe 21 iulie 1913.
Această consacrare este importantă pentru Biserica lui Bricaud, căci ea îi furnizează o succesiune apostolică şi episcopală valabilă şi documentată, care fusese recunoscută de Biserica Romano-Catolică drept valabilă dar ilicită (adică valabilă spiritual, dar contrară politicii Bisericii şi nerecunoscută de ea). Roma, conform propriilor sale reguli şi legi privind transmiterea episcopală, nu a contestat niciodată valabilitatea Mgr Vilatte.
Succesiunea apostolică a fost percepută ca reflectând o transmitere a autorităţii spirituale adevărate în curentul Creştin, urcând până la Sfântul Petru; şi chiar mai departe, până la Melchitsedeq, miticul preot-rege al Salemului.
Acest lucru i-a dat lui Bricaud şi succesorilor săi autoritatea apostolică de a administra sfintele taine creştine; lucru important, căci mulţi dintre membrii Ordinului Martinist erau catolici, dar, fiind membri ai unei societăţi secrete, erau excomunicaţi dacă se afla de afilierea lor la martinism. B.G.U. oferea aşadar siguranţa mântuirii creştinilor catolici care erau martinişti sau doreau să devină martinişti.
După moartea lui Papus în 1916, Ordinul Martinist şi ramura franceză a Riturilor de Memphis-Misraim şi a Ordo Templi Orientis au fost conduse pentru scurt timp de Charles Henri Détré (Teder). Détré a murit în 1918 şi Bricaud i-a devenit succesor.
Pe 15 mai 1918, Bricaud l-a consacrat pe Victor Blanchard (Tau Targelius), care fusese secretarul lui Papus şi Détré. Pe 18 septembrie 1919, Bricaud l-a re-consacrat pe Théodore Reuss sub conditione, dându-i succesiunea de Antiohia, şi l-a numit Legat Gnostic al B.G.U. pentru Elveţia.
Au apărut apoi dezacorduri între Bricaud şi Blanchard în privinţa conducerii Ordinului Martinist, care s-au transformat într-o ostilitate reciprocă. Blanchard a rupt relaţiile cu Bricaud, formând propriul său Ordin Martinist schismatic, care va fi cunoscut ca « Ordinul Martinist şi Sinarhic ». Ramura lui Blanchard va participa mai târziu la formarea consiliului ecumenic al riturilor oculte, cunoscut sub iniţialele F.U.D.O.S.I., între altele alături de AMORC, condus de Spencer Lewis. La rândul său, ramura lui Bricaud sub conducerea succesorului acestuia, Constant Chevillon, s-a reunit cu Swinburne Clymer, adversarul rosicrucian al lui Lewis, pentru a forma un consiliu rival, numit F.U.D.O.F.S.I.
Blanchard a consacrat cel puţin cinci alţi eposcopi gnostici sub autoritatea sa, printre care Charles Arthur Horwath, care l-a consacrat, din nou, mai târziu, sub conditione, pe Patrice Genty (Tau Basilide), ultimul patriarh al Bisericii Gnostice a Franţei, care fusese consacrat mai înainte în succesiunea spiritistă a lui Doinel de către Fabre des Essarts; şi pe Roger Ménard (Tau Eon II), care l-a consacrat apoi pe Robert Ambelain (Tau Robert) în 1946. Ambelain şi-a constituit propria Biserică gnostică, Biserica Gnostică Apostolică, în 1953, anul morţii lui Blanchard. Ambelain a consacrat cel puţin 10 episcopi gnostici în sânul Bisericii sale : printr ei, Pedro Freire (Tau Pierre), Primat al Braziliei, André Mauer (Tau Andreas), Primat de Franche-Comté şi Roger Pommery (Tau Jean), episcop titular de Macheronte.
Bricaud a murit pe 21 februarie 1934, şi Constant Chevillon (Tau Harmonius) i-a succedat ca patriarh al B.G.U. şi Mare Maestru al Ordinului Martinist. Chevillon fusese consacrat de Giraud în 1936 şi a consacrat un număr de episcopi, la rândul său, printre care pe Clymer în 1938 şi pe Arnold Krumm-Heller (fondatorul Fraternitas Rosicruciana Antiqua şi reprezentant al O.T.O. pentru America de Sud) în 1939. Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul marionetă de la Vichy a suprimat toate societăţile secrete, şi pe 15 aprilie 1942, B.G.U. a fost dizolvată oficial de guvern. Pe 22 martie 1944, Chevillon a fost asasinat cu brutalitate de agenţii Gestapo.
B.G.U. a fost redeşteptată după război; în 1945, Tau Renatus (Rene Chambellant) a fost ales ca succesor al martirului Chevillon. Lui Renatus îi va urma Charles-Henry Dupont (Tau Charles-Henry) în 1948, care îl va desemna succesor în 1960 pe Robert Ambelain (Tau Jean III). B.G.U. va fi pusă în adormire de Ambelain, în favoarea propriei sale Biserici, B.G.A.
În 1969, Tau Jean III îl va numi ca succesor în capul B.G.A., pe André Mauer (Tau Andreas), căruia îi va urma Roger Deschamps. Acesta îi va transmite filiaţia sa lui Armand Toussaint (tau Raymond Panagion) din Belgia, care i-o va da mai departe lui Remi Boyer (tau Pol Lysis), al cărui succesor – Paul Sanda (tau Sendivogius) va crea primul Episcop Gnostic român, în persoana Monseniorului Vlad Sauciuc (tau Raphael).

Scurtă istorie a Bisericii Gnostice moderne şi contemporane (partea a 2-a)

Jean Bricaud, născut pe 11 februarie 1881 la Neuville sur Ain, a fost crescut într-un seminar catolic, unde a studiat pentru a deveni preot, dar a renunţat la cariera preoţească convenţională la vârsta de 16 ani, pentru a urma calea ocultismului mistic. S-a implicat în diferite mişcări creştine şi l-a întâlnit pe Papus în 1899, intrând apoi în Ordinul Martinist al acestuia.
În 1907, fiind încurajat de Papus, Bricaud a rupt legăturile cu Fabre des Essarts (Synesius), pentru a înfiinţa propria sa ramură schismatică a Bisericii Gnostice. Fugairon a hotărât să i se alăture lui Bricaud.
Bricaud publică în acelaşi an « Catehismul gnostic » pentru uzul credincioşilor Bisericii Catolice Gnostice, expunând doctrina secretă a lui Christos, şi înfiinţează imediat revista Le Réveil Gnostique, organ al catolicismului gnostic, al cărei prim număr va fi tipărit în martie 1907. Motivul principal al acestei schisme pare a fi fost dorinţa de a crea o ramură a Bisericii Gnostice ale cărei structuri şi doctrină să fie mai apropiate de Biserica Romano- Catolică decât de Biserica Gnostică (aşa, de pildă, ea cuprindea şi clasa preoţilor, şi botezul); şi care ar fi fost mai strâns legată de Ordinul Martinist. Doinel era Martinist, Bricaud era şi el Martinist, însă Fabre des Essarts nu era. Bricaud, Fugairon şi Encausse, într-o primă tentativă, şi-au numit ramura Bisericii « Biserica Catolică Gnostică ». Aceasta a fost anunţată ca fuziunea a trei biserici « gnostice » existente în Franţa : Biserica Gnostică a lui Doinel, Biserica Carmelită a lui Vintras şi Biserica Ioanită a lui Fabré-Palaprat.
În februarie 1908, sinodul episcopal al Bisericii Catolice Gnostice s-a reunit şi l-a ales pe Bricaud ca Patriarh, sub numele de Jean II. După 1907, pentru a distinge în mod net cele două ramuri ale Bisericii Gnostice, cea a lui Fabre des Essarts a fost cunoscută sub numele de Biserica Gnostică a Franţei.
Conferinţa de la Paris din 1908 :
Pe 24 iunie 1908, Papus a organizat Conferinţa Masonică şi Spiritualistă Internaţională la Paris, prilej cu care a primit, gratuit, o patentă din partea lui Théodore Reuss (Merlin Peregrinus, 1855-1923), conducătorul Ordo Templi Orientis, pentru a înfiinţa un Suprem Mare Consiliu General al Riturilor Unificate ale Anticei şi Primitivei Masonerii pentru Marele Orient al Franţei şi teritoriile dependente ale acestuia. În acelaşi an, Biserica Catolică Gnostică îşi va schimba numele în Biserica Gnostică Universală.
Circa 4 ani mai târziu, au fost publicate două documente importante : Manifestul M.M.M. (secţia britanică a O.T.O.), care includea Biserica Catolică Gnostică pe lista organizaţiilor legate de O.T.O.; şi Ediţia Jubiliară a revistei Oriflamme, organul oficial al O.T.O. al lui Reuss, care anunţa că revista lui Papus, l’Initiation, era organul oficial al Riturilor de Memphis-Misraïm şi al O.T.O. în Franţa.
Detaliile concrete despre dezbaterile din cadrul conferinţei de la Paris din 1908 nu sunt cunoscute, însă bazându-ne pe cursul ulterior al evenimentelor, concluzia logică este că Papus şi Reuss au făcut un schimb fratern de demnităţi : Reuss a primit autoritatea episcopală în biserica Catolică Gnostică iar Papus a primit gradele supreme ale Ritului de Memphis-Misraïm.
În 1911, Bricaud, Fugairon şi Papus au declarat că Biserica Gnostică Universală este Biserica oficială a Martinismului. În acelaşi an, Bricaud a fost iniţiat în Ritul antic şi primitiv de Memphis-Misraïm, şi s-a semnat între Supremul Consiliu al Ordinului Martinist al lui Papus şi Supremul Consiliu al Înaltului Sinod al Bisericii Gnostice Universale un tratat de alianţă.
După moartea lui Fabre des Essarts în 1917, Patriarhatul Bisericii Gnostice va fi preluat de Léon Champrenaud (Tau Théophane). Champrenaud va fi urmat de Patrice Genty în 1921, care va pune Biserica Gnostică a Franţei în adormire în 1926, în favoarea Bisericii Gnostice Universale a lui Jean Bricaud.
Când Bricaud moare, pe 21 februarie 1934, succesorul său va fi Constant Chevillon (1880-1944), care va prelua următoarele organizaţii:
1 S.O.I. sau Societatea Ocultă Internaţională (Colegiul de Ocultism)
2 BISERICA GNOSTICĂ UNIVERSALĂ
3 ORDINUL CAVALERILOR MASONI ALEŞI COHEN AI UNIVERSULUI
4 RITUL ANTIC ŞI PRIMITIV DE MEMPHIS - MISRAIM
5 ORDINUL SFÂNTULUI GRAAL
6 ORDINUL KABBALISTIC AL ROZA CRUCII GNOSTICE
7 ORDO TEMPLI ORIENTIS pentru Franţa.
Constant Chevillon devine patriarh al B.G.U. sub numele de « Tau Harmonius » («Patriarh néo-gnostic Tau Harmonius»). Chevillon va fi asasinat de Gestapo în 1944.
Linia succesiunii B.G.U. :
• 1907-1916, Jean Bricaud (Tau Jean II)
• 1934-1944, Constant Chevillon (1870-1944, Tau Harmonius)
Antoine Fayolle, consacrator al lui Dupont – 15 aprilie 1948.
• 1948-1960, Charles-Henri Dupont (1877-1961, Tau Charles-Henri)
• 1960, Robert Ambelain (1907-1997, Tau Jean III) ; Ambelain schimbă numele «Bisericii Gnostice Universale» în «Biserica Gnostică Apostolică».

Scurtă istorie a Bisericii Gnostice moderne şi contemporane

Biserica Gnostică albigensă sau filiaţia apostolică spiritistă

Fondatorul Bisericii Gnostice este Jules-Benoît Stanislas Doinel du Val-Michel (1842-1903). Doinel era un bibliotecar, franc-mason, membru al Marelui Orient al Franţei, anticar şi spiritist praticant. În timpul numeroaselor sale încercări de a comunica cu spiritele, a avut o viziune repetată a Divinităţii feminine sub diferite înfăţişări. Încetul cu încetul, a fost convins de faptul că destinul său era acela de a lua parte la restaurarea, în sânul religiei, a laturii feminine a divinităţii.
În anul 1888, pe când lucra ca arhivar la biblioteca din Orléans, a descoperit o Chartă originală, datând din 1022, care fusese scrisă de preotul Stéphane d’Orléans, un dascăl de şcoală şi discipol al catharilor. Stéphane avea să fie ars pe rug mai târziu, în acelaşi an, pentru erezie.
Doinel a fost fascinat de drama catharilor şi de rezistenţa lor eroică şi tragică împotriva armatelor Papei. A început să le studieze doctrina, ca şi pe aceea a predecesorilor acestora, Bogomilii, Paulicienii, Maniheenii şi Gnosticii. Pe măsură ce înainta în studiu, devenea tot mai convins de faptul că Gnoza era singura religie adevărată, aflată în spatele Franc-Masoneriei.
Într-o noapte, în anul 1888, « Eonul Iisus » i-a apărut lui Doinel într-o viziune, şi l-a însărcinat să înfiinţeze o nouă Biserică. Eonul l-a consacrat spiritual pe Doinel ca « Episcop de Montségur şi Primat al Albigensilor». După această viziune a Eonului Iisus, Doinel va încerca să intre în contact cu spirite ale catharilor şi gnosticilor pe timpul şedinţelor de spiritism desfăşurate în salonul Mariei de Mariategui, Lady Caithness, Ducesă de Medina Pomar.
Doinel a colaborat mult timp cu Lady Caithness, care era una dintre figurile în vogă a cercurilor spiritiste franceze din acea epocă, discipolă a Annei Kingsford şi conducătoare a filialei franceze a Societăţii Teosofice. Ea se considera reîncarnarea Mariei Stuart.. Şedinţele gnostice ale lui Doinel erau urmărite de alte personalităţi ale ocultismului, printre care Abatele Roca, un fost preot catolic prieten cu Stanislas de Guaita şi cu Oswald Wirth. Comunicările spiritiste erau primite deobicei cu ajutorul unui pendul ţinut de Lady Caithness deasupra unui tabel cu literele alfabetului.
Pe timpul altor şedinţe, au fost contactaţi Stéphane d’Orléans şi un oarecare Guilhabert de Castres, Episcop cathar de Toulouse din secolul XII, martirizat la Montségur. Altă dată, în septembrie 1889, « Prea Înaltul Sinod al Episcopilor lui Paraclet », format din 40 de Episcopi cathari, s-a manifestat şi a transmis numele membrilor săi, controlate ulterior şi dovedite ca fiind corecte, în registrele Bibliotecii Naţionale. Conducătorul Sinodului era Guilhabert de Castres, care i s-a adresat lui Doinel şi i-a sugerat să reconstituie şi să răspândească doctrina gnostică, înfiinţând o Adunare a lui Paraclet care va fi numită Biserică Gnostică. Elena-Ennoia trebuia să îl ajute, cei doi trebuind să fie căsătoriţi pe plan spiritual. Adunarea era formată din Perfecţi şi Perfecte şi a ales drept carte sfântă cea de-a Patra Evanghelie, a Sfântului Ioan. Biserica trebuia să fie administrată Episcopi de sex bărbătesc şi de Sophii femei, aleşi şi consacraţi conform Ritualului gnostic.
Doinel a proclamat anul 1890 drept începutul « Erei Gnozei Restaurate ». El şi-a asumat funcţia de Patriarh al Bisericii Gnostice, sub numele mistic de Valentin al II-lea, ca un omagiu adus lui Valentin, fondatorul Şcolii Gnostice din secolul al V-lea, şi a consacrat o serie de episcopi, care şi-au ales cu toţii câte un nume mistic, precedat de litera greacă Tau, care reprezintă Crucea greacă sau Ankh-ul egiptean.
Printre primii episcopi şi sophii consacraţi, s-au numărat : Gérard Encausse, cunoscut şi sub pseudonimul « Papus » (1865-1916), Tau Vincent, Epsicop de Toulouse (mai târziu, în 1890, Doinel s-a alăturat Ordinului martinist al lui Papus şi a devenit membru al Supremului Consiliu al acestuia); Paul Sédir (Yvon Le Loup, 1871-1926) - Tau Paul, episcop vicar de Toulouse; Lucien Chamuel (Lucien Mauchel), Tau Bardesane, Episcop de La Rochelle şi Saintes; Louis-Sophrone Fugairon (n. 1846) - Tau Sophronius, Episcop de Béziers; Albert Jounet (1863-1923), Tau Théodote, Epsicop de Avignon; Marie Chauvel de Chauvigny (1842-1927), Esclarmonde, Sophia de Varşovia şi Léonce-Eugène Joseph Fabre des Essarts (1848-1917), Tau Synesius, Episcop de Bordeaux.
Biserica era constituită pe trei nivele : Clericii Superiori, Clericii obişnuiţi şi Credincioşii. Clericii Superiori cuprindeau bărbaţi şi femei Episcopi / Sophii, responsabili de administrarea Bisericii, aleşi de congregaţia lor şi confirmaţi în funcţie de către patriarh. Clericii simpli (inferiori) erau diaconii, bărbaţi şi femei, care acţionau sub conducerea episcopilor şi a sophiilor, fiind răspunzători de activităţile cotidiene ale Bisericii. Credincioşii, sau membrii laici ai Bisericii, erau numiţi Perfecţi sau Perfecte, denumiri ce derivă din catharism. Totuşi, în cadrul Bisericii lui Doinel, termenul de Perfect nu era înţeles în sens cathar, ca un om care a depus un vot strict de ascetism ci era interpretat ca incluzând cele două categorii superioare din tripla clasificare Valentiniană a rasei umane: Pneumaticii şi Psihicii, excluzând categoria inferioară a Hilicilor materialişti. Numai oamenii consideraţi extrem de inteligenţi, rafinaţi şi deschişi spiritual erau primiţi în Biserica lui Doinel.
Biserica Gnostică a lui Doinel combina doctrina teologică a lui Simon Magul, a lui Valentin şi a lui Marcus (un valentinian remarcat pentru dezvoltarea misterelor numerelor şi a literelor), cu sfintele taine derivate din cele ale Bisericii cathare şi conferite pe parcursul unor ritualuri care erau extrem de apropiate de cele ale Bisericii Romano-Catolice. Totodată, Biserica Gnostică a reprezentat şi partea spirituală a unui sistem masonic mistic.
Biserica era condusă de Prea Înaltul Sinod, care consta din adunarea tuturor episcopilor şi a sophiilor Bisericii. Acesta alegea Patriarhul, ca preşedinte pe viaţă şi conducător temporal al clericilor şi al bisericii. Conducătorul spiritual al Bisericii era Sophia cerească însăşi.
Principalele ceremonii ale Bisericii erau: Consolamentum, Appareilamentum şi Împărţirea Pâinii.
Consolamentum era Botezul Spiritului, o iniţiere ritualică prin care aspiranţii intrau în comuniune cu Paracletul Gnostic. El se baza pe o ceremonie cathară originală.
Appareilamentum era taina spovedaniei şi a iertării păcatelor dată la cererea unui credincios care se pocăise şi care primise în prealabil Consolamentum. Această ceremonie avea drept scop intrarea într-o comuniune mai strânsă cu Pleroma şi era bazată pe ceremonia cathară de confesiune publică.
Împărţirea Pâinii era ceremonia obişnuită din timpul Liturghiei Bisericii Gnostice.
În 1895, Jules Doinel a abdicat brusc din funcţia de Patriarh al Bisericii Gnostice, şi-a părăsit toate funcţiile masonice şi s-a convertit la catolicism. Sub pseudonimul Jean Kostka, a atacat Biserica Gnostică, masoneria şi martinismul, într-o carte intitulată Lucifer Demascat. Până în 1897, Doinel a colaborat cu Leo Taxil, scriind articole care denunţau organizaţiile din care făcuse parte până atunci. Lucifer Demascat fusese scrisă în colaborare cu Taxil, al cărui stil scriitoricesc este lesne de observat în paginile cărţii.
Papus a spus, mai târziu, că Doinel nu avusese « educaţia ştiinţifică necesară pentru a-şi explica miracolele în care fusese implicat de către lumea invizibilă. » Astfel, Doinel a trebuit să aleagă între convertirea la catolicism şi nebunie şi, spune Papus, « Să ne bucurăm că Patriarhul Gnostic a ales prima cale».
Abandonul lui Doinel a fost o grea lovitură pentru Biserica Gnostică, dar ea a reuşit să supravieţuiască. Interimatul a fost asigurat de Sinodul Episcopilor şi, cu prilejul reuniunii Înaltului Sinod din 1896, episcopii l-au ales pe Léonce-Eugène Fabre des Essarts, Tau Synesius, pentru a-l înlocui pe Doinel ca Patriarh.
Fabre des Essarts era un ocultist parizian, un poet simbolist şi unul dintre teoreticienii Gnozei şi ai Creştinismului ezoteric. Acesta, împreună cu alt episcop gnostic, Louis-Sophrone Fugairon (Tau Sophronius), medic şi specialist în istoria catharilor şi a templierilor, a continuat dezvoltarea Bisericii Gnostice. Împreună, au început să transforme învăţăturile Bisericii Gnostice dintr-un gnosticism teologic către o concepţie ocultistă mai generală.
În 1899, la doi ani după ce Leo Taxil s-a autodenunţat ca fiind un şarlatan, Doinel a reluat corespondenţa cu Fabre des Essarts. În 1900, a cerut să fie reprimit în sânul Bisericii Gnostice, ca episcop gnostic. Astfel, ca Patriarh al Bisericii Gnostice, Fabre des Essarts l-a re-consacrat pe fostul patriarh sub numele de Tau Jules, episcop de Alet şi de Mirepoix.
În 1901, Fabre des Essarts l-a consacrat pe Jean Bricaud (1881-1934), Tau Johannes, ca Episcop de Lyon. Între 1903 şi 1910, a mai consacrat alţi 12 Epsicopi gnostici, printre care Léon Champrenaud (1870-1925), Tau Théophane, Episcop de Versailles; René Guenon (1886-1951), Tau Palingénius, Episcop de Alexandria, şi Patrice Genty (1883-1964), Tau Basilide.
După moartea lui Fabre des Essarts în 1917, Patriarhatul Bisericii Gnostice va fi asumat de Léon Champrenaud (Tau Théophane). Champrenaud va fi urmat de Patrice Genty, în 1921, care va pune Biserica Gnostică Franceză în adormire, în 1926, în favoarea Bisericii Gnostice Universale a lui Jean Bricaud.
Succesiunea Gnostică Albigensă până în zilele noastre :
Jules Doinel – Fabre des Essarts & Gérard Encausse (Papus) – Jean Bricaud – Victor Blanchard – Roger Menard – Robert Ambelain – Roger Deschamps – Armand Toussaint (tau Raymond Panagion) – Remi Boyer (tau Pol Lysis) – Paul Sanda (tau Sendivogius) – Vlad Sauciuc (tau Raphael).