Blazon

Blazon

marți, 26 octombrie 2010

Scurtă istorie a Bisericii Gnostice moderne şi contemporane (partea a 3-a)

Succesiunea Bisericii din Antiohia
« Aveţi o succesiune apostolică ? Derulaţi lista episcopilor voştri ! »
Tertullian – sec. III
După ce şi-a asumat Patriarhatul Bisericii Gnostice Universale, Bricaud a devenit prieten cu episcopul Louis-Marie-François Giraud (Mgr. François, mort în 1951), un fost călugăr a cărui filiaţie episcopală provenea de la Joseph René Vilatte (Mar Timotheos, 1854-1929). Vilatte era un parizian care emigrase în tinereţe în America. Era un om religios şi entuziast, care nu şi-a găsit satisfacţia în sânul structurilor Bisericii Catolice; aşa că, în America, a început să caute un mediu mai propice personalităţii şi ambiţiilor sale. A trecut din sectă în sectă, fiind mai târziu hirotonit preot în cadrul sectei schismatice a « Vechilor Catholici». A obţinut consacrarea episcopală în 1892 din mâinile episcopului Francisco-Xavier Alvarez (Mar Julius I), episcop al Bisericii siriene Jacobite Ortodoxe şi Mitropolit al Bisericii Catolice Independente din Ceylon, Goa şi Indii, care primise la rândul său consacrarea de la Ignatius Pierre III, « Petru cel Umil », Patriarh Iacobit Ortodox de Antiohia.
Vilatte l-a consacrat pe Paolo Miraglia-Gulotti în 1900; Gulotti l-a consacrat pe Jules Houssaye (sau Hussay, 1844-1912), Houssaye l-a consacrat pe Louis-Marie-François Giraud în 1911; iar Giraud l-a consacrat pe Jean Bricaud pe 21 iulie 1913.
Această consacrare este importantă pentru Biserica lui Bricaud, căci ea îi furnizează o succesiune apostolică şi episcopală valabilă şi documentată, care fusese recunoscută de Biserica Romano-Catolică drept valabilă dar ilicită (adică valabilă spiritual, dar contrară politicii Bisericii şi nerecunoscută de ea). Roma, conform propriilor sale reguli şi legi privind transmiterea episcopală, nu a contestat niciodată valabilitatea Mgr Vilatte.
Succesiunea apostolică a fost percepută ca reflectând o transmitere a autorităţii spirituale adevărate în curentul Creştin, urcând până la Sfântul Petru; şi chiar mai departe, până la Melchitsedeq, miticul preot-rege al Salemului.
Acest lucru i-a dat lui Bricaud şi succesorilor săi autoritatea apostolică de a administra sfintele taine creştine; lucru important, căci mulţi dintre membrii Ordinului Martinist erau catolici, dar, fiind membri ai unei societăţi secrete, erau excomunicaţi dacă se afla de afilierea lor la martinism. B.G.U. oferea aşadar siguranţa mântuirii creştinilor catolici care erau martinişti sau doreau să devină martinişti.
După moartea lui Papus în 1916, Ordinul Martinist şi ramura franceză a Riturilor de Memphis-Misraim şi a Ordo Templi Orientis au fost conduse pentru scurt timp de Charles Henri Détré (Teder). Détré a murit în 1918 şi Bricaud i-a devenit succesor.
Pe 15 mai 1918, Bricaud l-a consacrat pe Victor Blanchard (Tau Targelius), care fusese secretarul lui Papus şi Détré. Pe 18 septembrie 1919, Bricaud l-a re-consacrat pe Théodore Reuss sub conditione, dându-i succesiunea de Antiohia, şi l-a numit Legat Gnostic al B.G.U. pentru Elveţia.
Au apărut apoi dezacorduri între Bricaud şi Blanchard în privinţa conducerii Ordinului Martinist, care s-au transformat într-o ostilitate reciprocă. Blanchard a rupt relaţiile cu Bricaud, formând propriul său Ordin Martinist schismatic, care va fi cunoscut ca « Ordinul Martinist şi Sinarhic ». Ramura lui Blanchard va participa mai târziu la formarea consiliului ecumenic al riturilor oculte, cunoscut sub iniţialele F.U.D.O.S.I., între altele alături de AMORC, condus de Spencer Lewis. La rândul său, ramura lui Bricaud sub conducerea succesorului acestuia, Constant Chevillon, s-a reunit cu Swinburne Clymer, adversarul rosicrucian al lui Lewis, pentru a forma un consiliu rival, numit F.U.D.O.F.S.I.
Blanchard a consacrat cel puţin cinci alţi eposcopi gnostici sub autoritatea sa, printre care Charles Arthur Horwath, care l-a consacrat, din nou, mai târziu, sub conditione, pe Patrice Genty (Tau Basilide), ultimul patriarh al Bisericii Gnostice a Franţei, care fusese consacrat mai înainte în succesiunea spiritistă a lui Doinel de către Fabre des Essarts; şi pe Roger Ménard (Tau Eon II), care l-a consacrat apoi pe Robert Ambelain (Tau Robert) în 1946. Ambelain şi-a constituit propria Biserică gnostică, Biserica Gnostică Apostolică, în 1953, anul morţii lui Blanchard. Ambelain a consacrat cel puţin 10 episcopi gnostici în sânul Bisericii sale : printr ei, Pedro Freire (Tau Pierre), Primat al Braziliei, André Mauer (Tau Andreas), Primat de Franche-Comté şi Roger Pommery (Tau Jean), episcop titular de Macheronte.
Bricaud a murit pe 21 februarie 1934, şi Constant Chevillon (Tau Harmonius) i-a succedat ca patriarh al B.G.U. şi Mare Maestru al Ordinului Martinist. Chevillon fusese consacrat de Giraud în 1936 şi a consacrat un număr de episcopi, la rândul său, printre care pe Clymer în 1938 şi pe Arnold Krumm-Heller (fondatorul Fraternitas Rosicruciana Antiqua şi reprezentant al O.T.O. pentru America de Sud) în 1939. Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul marionetă de la Vichy a suprimat toate societăţile secrete, şi pe 15 aprilie 1942, B.G.U. a fost dizolvată oficial de guvern. Pe 22 martie 1944, Chevillon a fost asasinat cu brutalitate de agenţii Gestapo.
B.G.U. a fost redeşteptată după război; în 1945, Tau Renatus (Rene Chambellant) a fost ales ca succesor al martirului Chevillon. Lui Renatus îi va urma Charles-Henry Dupont (Tau Charles-Henry) în 1948, care îl va desemna succesor în 1960 pe Robert Ambelain (Tau Jean III). B.G.U. va fi pusă în adormire de Ambelain, în favoarea propriei sale Biserici, B.G.A.
În 1969, Tau Jean III îl va numi ca succesor în capul B.G.A., pe André Mauer (Tau Andreas), căruia îi va urma Roger Deschamps. Acesta îi va transmite filiaţia sa lui Armand Toussaint (tau Raymond Panagion) din Belgia, care i-o va da mai departe lui Remi Boyer (tau Pol Lysis), al cărui succesor – Paul Sanda (tau Sendivogius) va crea primul Episcop Gnostic român, în persoana Monseniorului Vlad Sauciuc (tau Raphael).